Ce ar fi viata,daca nu ar fii si dimineata?

Ador zilele cand nu am nimic de facut,cand ma plictisesc,si apoi ador zilele cand privesc la nesfarsit Cerul.Ador pentru ca ma satisface si imi da energie.Iar cand prind cate o zi de genul acesta,traiesc clipa la maxim,lenevind.Sunt femeia ca un zbenghi pe fruntea dorului durut ce doare pana la pierderea de minte,de viata si de inima de femeie cu plete rasfirate pe coama muntilor semeti,in zare descriind cuvintul-gandul.Si astfel ma trezesc intr-o dimineata senina,singura cu dor,pina dinaintea plecarii definitive.Toamna asta ca o nimfa a nimfelor,sa-mi aranjeze rostuirea verbelor pe care ti le scriu.Dintr-o data toate culorile sunt peste tot in casa sufletului meu.Iata miracolul acestor intamplari,cum nu au fost si nici n-o sa mai fie.Ah,pierderea de minte a dorului care doare,in culori,niciodata necolorat.Am experimentat,dar stiu si durerea dintr-o margareta cu petale rupte,numarand arsita papadiilor cand izbucneste primavara in potop de verde,si arde ca un bulgare de soare,si mai stiu rostul cufarului uitat intr-o gara,cu o inima inchisa inlauntru-i de culoarea lui amara.Ce ar fi viata,daca nu ar fii si dimineata?