Sunt bine,pamantul inca ma mai tine…

Sunt bine,ca pamantul inca ma tine.Raveca nu a descoperit pamantul citind despre el in carti si nici cautand comori.L-a descoperit in ziua in care a cazut.Era intr-o dupa-amiaza de toamna,iar Raveca,pe atunci,fugea spre casa printre randurile de porumb.Intr-o clipa de neatentie s-a impiedicat,si s-a prabusit in tarana.Lovitura i-a taiat respiratia,genunchii i-au sangerat,iar frica si durerea au pus-o pe plans.In loc sa se ridice imediat,Raveca a ramas acolo,cu fata lipita de sol,plangandu-si necazul.Si tocmai atunci,cand a tacut,i-a simtit mirosul:Pamantul nu mirosea a praf mort,ci a viata reavana,a ploaie veche,a grau copt si a iarba strivita.Lipindu-si urechea de pamant nu a mai auzit zgomotul lumii,ci un murmur jos,ca un tors de pisica.Era vibratia adanca a pamantului care se invartea in tacere.A realizat ca,desi cazuse greu,pamantul nu o ranise.Raveca s-a ridicat,s-a scuturat de praf si,privind in jos,a soptit,tu ma tii.Atunci a inteles ca,indiferent cat de greu va cadea in viata,pamantul va fi mereu acolo dedesubt,gata sa o prinda si sa o ajute sa se ridice.Sub stratul gros de tarana,chiar in locul unde Raveca isi gasea linistea,se afla o radacina.Pamantul pastra acolo,sub picioarele ei,toate amintirile bune ale neamului ei.Cantecele de leagan pe care strabunica ei le canta la marginea campului.Linistea noptilor de altadata,cand oamenii stiau sa asculte pamantul.Secretul pamantului era ca nimic din ce fusese frumos,curat si muncit nu se pierduse.A fost odata ca niciodata,intr-un sat,o femeie pe nume Raveca.Raveca era genul de om care purta intreaga lume pe umeri,dar nimeni nu o vedea plangand-se.Cand viata devenea prea grea,cand grijile se adunau ca norii de furtuna,ea nu spunea vorbe mari.Isi potrivea broboada,ofta adanc si zicea doar atat:”Sunt bine,ca inca pamantul ma tine”.Si pamantul o tinea.Ba mai mult,parea ca o asculta.In fiecare dimineata,iesea in batatura desculta.Era felul ei secret de a sta de vorba cu lumea.Cand avea inima grea de dor sau de oboseala,pasea mai apasat,de parca i-ar fi trimis pamantului mesaje codate prin fiecare pas.Intr-o toamna grea,cand seceta i uscase gradina si necazurile i dadeau tarcoale,Raveca s-a asezat pe pamantul uscat,la marginea ogorului.Se simtea sleita de puteri,goala pe dinauntru ca o fantana parasita.Apoi,a soptit plangand,pamantule,grea mai sunt astazi.Te mai tin curelele sa ma porti?Te tin,Raveco.Te-am tinut cand ai facut primii pasi,te-am tinut cand ai plans,te tin si acum.Radacinile tale sunt adanci,nu te teme de furtuna.Raveca a inchis ochii,si a lasat toata greutatea din suflet sa se scurga in tarana.Pamantul a primit-o fara sa judece,transformadu-i tristetea in liniste.Cand s-a ridicat,picioarele nu-i mai erau de plumb,ci usoare.Pamantul nu doar ca o tinea,dar i daruise din puterea lui neschimbata.De atunci,ori de cate ori viata o punea la incercare,Raveca zambea spre cer,batea cu piciorul in pamant si spunea cu mandrie:Sunt bine! Pamantul ma tine,iar eu il tin pe el in suflet.Si,mai departe se scrie in carte ca povestea,a trecut din gura in gura,devenind legenda.Cu fiecare pas,ea lasa in urma dare de lumina,pe care doar copiii si animalele le puteau vedea.Cartea cea veche,legata in piele roasa de vreme,ascundea ceva,scris cu cerneala de nuc:Cine are urechi de auzit,sa asculte.Raveca nu calca pe pamant,ci pamantul se ridica sa-i intimpine pasii.Pamantul o rasplatea pentru ca fusese singura care i intelesese tacerea.Iar ultima fila a capitolului se incheie cu o povata pe care Raveca a lasat-o scrisa cu propriul deget muiat in taciune.Cand simti ca te prabusesti,nu te teme de cadere.Pamantul nu te lasa sa te spargi,el doar te primeste inapoi ca sa-ti aminteasca din ce esti facut.Aici se inchide o pagina,dar povestea merge mai departe.Cartea nu se afla intr-o biblioteca faimoasa si nici incuiata intr-un muzeu.Ea se afla aici,si acum,mult mai aproape decat crezi.Se afla in podul casei de la tara,acolo unde grinzile de lemn are un miros a rasina si a timp trecut.Cartea s-a mutat in pamantul unic,din inima ei.Astfel,cine stie sa mearga descult pe pamant si sa asculte in liniste,poate citii povestea Ravecai,direct prin talpi,fara sa aiba nevoie de foi de hartie.Ea este acolo,asteptand ca cineva care simte ca abia il mai tine pamantul,sa o deschida,si sa-si gaseasca linistea.Calatorule care ai deschis aceasta pagina cu sufletul obosit si inima grea,opreste-te o clipa si respira.Daca ai ajuns sa citesti aceste randuri,inseamna ca ai uitat cat de puternic esti.Ai crezut ca esti singur in fata furtunii si ca greutatea lumii te darama.Dar priveste in jos:pamantul de sub tine nu s-a clintit.El nu te tine doar din obligatie,ci pentru ca ai dreptul sa fii aici,sa existi si sa mergi mai departe.Radacinile tale sunt adanc infipte in tot ce ai invins deja pana acum.Fiecare zi grea pe care ai trecut-o a lasat in tine o farama de otel.Cand simti ca pamantul abia te mai tine,nu inseamna ca te prabusesti.Inseamna doar ca e timpul sa te opresti din alergat,sa te asezi si sa-i permiti pamantului sa-ti preia,oboseala.Scutura-te de praful grijilor,ridica privirea.Pamantul inca te mai tine bine,iar povestea ta are inca multe pagini albe de scris.Mergi inainte cu curaj.Cartea se inchide aici cu o singura semnatura apasata adanc in foaie:Raveca.