Tuesday, March 29, 2016

Durerea unei pierderi...

Am pierdut de mult cinstea si omenia,am pierdut standardele morale si familia.Copii nu-i mai putem controla,deoarece,nu ne mai putem controla nici pe noi.Viata trece doar pe langa noi,nu traim viata asa cum trebuie,si ne miram apoi,de ce se intampla atatea,si atatea.Mai putin o sa ne pierdem si pe noi,si atunci desigur,va fi si mai vai de noi.Cui ii pasa ca te trezesti dimineata cu teama unei noi zile?O noua zi pentru lume dar nu si pentru tine.Sa nu simti tristetea care-ti guverneaza viata,sa nu iti simti sufletul care ar vrea si el sa fuga,satul de lacrimi.Cui ii pasa ca traiesti o viata careia nu-i gasesti rost,ca faci lucrurile pe care trebuie sa le faci,doar pentru ca nu poti sa faci altceva.Atunci cand zambesti,zambetul e doar unul aparent,cand incerci sa-ti scrijelesti pe fata un zambet,inima iti plange.Ca trece fiecare zi fara sa simti nimic,decat amaraciune,un gol imens in suflet,o durere.Acum mai vreau doar sa scriu,viata,trairile,toate clipele care se vor transpune in cuvinte.Dar si cuvintele ma dor cumplit.Le simt cum se zbat in mine,cum ma ranesc tot pe dinauntru si durerea e una atat de fizica,ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau,sau,macar,toate simturile sa-mi fie amortite,nimic sa nu mai ajunga la mine.Cu toate se obisnuieste omul,cu toate se invata,dar putem vreodata sa ne invatam cu neomenia.Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e,cand,de fapt,e rau.Si-asa mi-as dori,de multe ori,sa ma intind pe jos,si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo.Sa nu mai trebuiasca sa simt,sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.As vrea,si cate n-as mai vrea,sa pot sa fac un pact cu viata si cu neomenia asta cumplita.Vreau sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite,ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte.Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata,si realitatea sa nu mai existe.Port clipele de viata,de lumina,de-o orbitoare mult dorita,ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei.Ma inalta pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente.Si,de-acolo,de sus,din inaltimile trairilor mele sufletesti,realitatea ma prinde si ma arunca crunt,mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizoniera,si evadez,iar si iar,fug de realitate gasindu-mi refugiul in pret de o clipa,o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste.Dar din pacate este totul o pacaleala,asa cum e toata viata uneori.Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere.Joci cinstit mereu,si incerci,poate,uneori,sa mai joglezi un pic,crezand ca,poate,obtii ceva mai mult.Si daca reusesti,si-ti traiesti clipa furata,crezi ca poti s-o faci din nou,sa furi o alta clipa.Dar nu-ti reuseste la nesfarsit,viata ta,iti arata ca de fapt,tu esti cel pacalit.E singurul sentiment care ma incearca acum,imi curge sufletul prin cuvinte.E trist dar stiu,si plang,dar nu cersesc,probabil,nu voi putea accepta niciodata.Sunt,traiesc,gandesc,respir,sunt perfect constienta de asta.Da,stiu bine ca avem capacitatea de a ne ridica de jos si de a merge mai departe,mereu mai departe pe drumul vietii,sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e,doar de dragul unei vieti.Sunt clipe,neasteptate,cand viata iti arata o cale,una total diferita de celelalte,care te duce la ceva aparte,intr-un loc in care iti dai seama ca e esenta vietii.Ca nu e niciodata prea tarziu.Azi prefer sa fiu constient de ceea ce ma doare,prefer sa recunosc,sa imi vad de viata,pentru ca asta fac de fapt.Daca esti singur si nu ai cui sa povestesti,te simti darmat si fara nici un rost,esti disperat dar nu are cine sa-ti intinda o mana,vino la Domnul,El te iubeste,si noi avem nevoie de sprijin.Vom incerca sa ne ridicam impreuna!Sa vorbim lumii intregi despre fiintele dragi,sa intindem o mana de ajutor.Munca era considerate o cinste,saracia nu era o rusine,era rezultatul unui complex de inprejurari.Omul de omenie traieste cu sufletul in palma,daruind mereu la toti cei din jur,tot ce are in el,si este recunoscut,si considerat un om deplin.Asa am putea defini omenia,ca o identitate exprimata prin forta faptei bune,prin spiritul ce marcheaza intreaga traditie.La temelia ei stau respectul,cinstea si dragostea,bazate pe adevar si valoare.Omul de omenie nu cauta numai folosul pentru sine,se jertfeste pentru ceilalti,nu insala si nu minte.Bucuria lui este cand citeste in ochii celuilalt satisfactia si increderea sincera.In tumultul lumii de astazi inovatia depaseste traditia si odata cu aceasta valoarea a omeniei se altereaza.Emanata din caldura sufleteasca,omenia ramine o adevarata calitate nobila a personalitatii omului,care nu poate fi nici cumparata,nici vinduta.Fii bun,fii drept si nu uita ca deasupra tuturor intrigilor si urilor este nemurirea,si ca acolo trebuie sa ne intalnim,chiar daca nu ne intelegem de fiecare data.Locul omeniei si cinstei a fost ocupat de inselaciune,tradare si dispret.Nu stiu de ce ma mira astfel de situatii,intrucat le intalnesc zilnic.Si cu toate acestea inca nu le pot intelege.Din copilarie m-a incercat necazul,dar in fata vietii,inapoi nu am dat.Cinstea si omenia,eu le-am pus in fata,si de aceea merg cu fata in sus.Eu niciodata nu am sa uit de unde am plecat,si nici cu maretia no sa fiu mai bogata.Nu pot intelege cum aleg unele femei de buna voie sa-si vanda sufletul pentru cateva haine de firma,o iesire intr-un club,sau o vacanta cine stie pe unde.Mi se pare atat de josnic si ma dezgusta astfel de atitudine,fara deminitate si respect.Unde sunt valorile morale,demnitatea,respectul,integritatea?Unde este spiritul acela al familiei adevarate bazata pe dragoste,intelegere si armonie?Cinstea,omenia,intelegerea oare au disparut cu totul?Oare viata se rezuma doar la bani,haine de firma si vacante cat mai scumpe?Oare am devenit atat de snobi si preocupati doar tot ce este prea material?Intr-o societate in care copiii invata ca esti mai "cool" cu cat ai mai multi bani si mai multe masini,iar scoala si valorile morale sunt pentru ratati,intr-o societate in care parintii dorm la munca si isi vad copilul doar in weekend,este clar ca valorile materiale castiga in fata celor morale.Fiecare om are sau ar trebui sa aiba o suita de valori morale.Din pacate ni le pierdem pe drum sau poate unii din noi nu le-au avut nicodata.Ne cufundam intr-o societate din ce in ce mai imorala,mai depravata si mai stricata,invatam sa traim cum vrea ea,acolo in interiorul ei,ajungand intr-un final sa ne adaptam ca ei.Nu timpul vindeca toate ranile,ci Iubirea.Timpul ne ofera doar posibilitatea de a uita temporar de suferintele noastre.Doar Iubirea vindeca total.Pierderea omeniei si cinstea,sunt foarte dureroase...


Stau pe ganduri si privesc...

Stau pe ganduri si privesc,cum pasarelele isi canta cantul lor.Stau si privesc ochii adinci,care m-au descatusat,cand eram lovit de stanci,dar azi am o lacrima de dor,te iubesc,Domnul meu!Si cand pe nori vei reveni,moartea o voi birui,si voi fi-n veci steaua Ta.Amandoi vom fi mereu,noaptea nu va trece greu,caci Tu-mi stergi suspinul meu.Umple-mi inima mereu,cu iubire din Dumnezeu,si chiar de vin umbrele reci.Pentru fiecare situatie in care am fost umiliti sau am suferit,sa ne rugam,si sa ii multumim pentru ca,prin acele situatii sufletul nostru s-a purificat de lucrurile distructive.Fara experientele trecutului nu am fi oamenii de astazi.Nu este benefic pentru noi sa extragem intelepciunea din evenimente,ci sa le retraim pana in momentul in care nu mai avem nici un resentiment.Am invatat,insa,sa nu fug de trecutul meu,sa retraiesc experientele si sa ma rog.Secretul vietii au fost si sunt sentimentele,si de aceea marii maestrii mereu au vorbit de viata,si pentru viata.Dar ca omul sa ajunga la aceste sentimente,e bine sa isi schimbe modul de comportament,sa isi schimbe acele valori care pana acum in loc de bucurie i-au adus insatisfactii si nemultumiri.Nu te gandi la suferinta ca poate altii o duc mai rau decat tine,dar au putere sa zambeasca,caci soarele rasare in fiecare dimineata pentru fiecare din noi.Cand intunericul serii vine sa iti aduci cu drag aminte de clipele senine.Cand simti ca incepi sa iti traiesti viata,faci pentruca fiecare zi,este prima zi.Nu simt nevoia sa dau sfaturi sau solutii,ci numai sa plasez undeva aceasta idee.Prima oara cand deschizi usa,prima oara cand vezi soarele,prima oara pentru toate.Totul imi aduce aminte din perioada copilariei,de satisfactia descoperirii unui lucru crezut de mine nestiut de nimeni.Ma face sa privesc ce e in jur cu mare interes si sa ma gandesc.Poti privi lumea prin ochii unui copil,copilul din tine.Am reusit sa imi simt viata,sa traiesc si sa ma bucur ca traiesc.Niciodata nu e prea tarziu,si indiferent numai tu stii daca poti sau nu sa faci sa simti ca traiesti.Trebuie sa vrei,trebuie sa stii ce poti,si trebuie sa incerci.Totul poate fi la fel de minunat daca trecem noi prin experienta,sa stim cat e de minunat sa simti si sa traiesti...